România înseamnă emoție. Mi-am dorit să aduc o expoziție specială de pictură românilor mei

Carmen Andrei este psiholog și artist plastic, care trăiește în Noua Zeelandă de peste 10 ani. În luna martie 2022 a prezentat o expoziție neobișnuită de pictură, în București, în care a transpus în culori emoțiile asociate plecării din țară.

Cine este Carmen Andrei?

Dualismul psihologie – arta mă reprezintă foarte bine, sunt omul care își exprimă prin pictură emoțiile și experientele personale. Iar cu ajutorul psihologiei le interpretez, le conștientizez, fac introspecții, lucrez cu mine, le integrez și evoluez. Anul acesta, în martie, am lansat la București o expoziție care are ca temă acceptarea durerii, titlul expozitiei fiind “Breathing Scars”, respectiv “Cicatrici care respiră încă”. Și când spun “acceptarea durerii”, mă refer și la durerile emoționale, înțelegerea lor din punct de vedere psihologic, dar și la cicatricele mele, personale, lăsate de toți acești ani în care am fost plecată. Sunt lucrări din diferite expoziții și serii, pictate într-un deceniu, care vin cu o declarație curajoasă, chiar și pentru un psiholog – Priviți durerile mele!

De cât timp ești psiholog și de cât timp ești pictor?

E un pic mai complicat. Prima mea profesie a fost una foarte frumoasă, de educatoare, la grădinița Televiziunii, pictam mult cu copiii și îi simțeam fericiți, totul însemna joc. Apoi m-am orientat către psihologie pentru că am vrut să mă cunosc. Devenise foarte important modul în care mă conturez ca om, cum va fi familia mea, ce voi reuși din punct de vedere profesional, care este cea mai bună versiune a mea, cum să mă accept, să mă înțeleg și cum să mă iubesc, dar și cum îmi pot ajuta semenii.

Pictor am fost dintotdeauna. Când aveam 5-6 ani am furat vopseaua cu care tata vopsea acoperișul casei, era un bordeaux urât, prăfuit, nu avea nicio strălucire, dar am pictat, în reverie aproape, ceașafurile de pe pat. Când a văzut mama grozăvia, m-a pus să dorm pe ele. E colosal să dormi pe creațiile tale! Apoi am început să pictez mobila din casă. Crescând, îmi făceam singură canvasurile, din sacii de cânepă ai bunicii – îi spălam, îi tăiam și îi lipeam pe cartoanele- coperte ale blocurilor de desen.

Avem nevoie de psihologi?

Da, cu siguranță, peste tot în lumea asta, mai ales într-o perioadă atât de agitată atât politic, cât și economic și social. În bucurie nu prea mergem la psiholog, ne ducem în durere, ne mai ducem în căutarea de sine, când vrem să ne cunoaștem, să ne regăsim și să evoluăm cât mai mult. La oraș, psihologul a înlocuit preotul, dar în mediul rural preotul rămâne în continuare psihologul satului, al comunității. Iar spovedania e ventilarea, catharsisul.

Cum ai decis să pleci în Noua Zeelandă și să rămâi?

A plecat inițial soțul meu timp de aproape un an, apoi a urmat restul familiei, adică eu împreună cu fiul nostru, David. Adaptarea a fost foarte grea de la bun început, am hotărât însă să lupt cu mine și să încerc să rămân. După cinci ani, ne-am construit o casă acolo - în ideea că, în momentul în care ai altfel de rădăcini, poate că te regăsești mai mult. Și aș spune că nu, nu e așa. Iar acesta e motivul pentru care mă întorc în fiecare an în țară și mă bucur de Bucureștiul meu și de România mea. E formidabil cum mintea selectează amintirile cele mai frumoase și ți se face un dor cumplit de pământul tău, de romanii tăi. Pleci într-un loc considerat mai bun și, paradoxal, uiți absolut tot ce te supăra, uiti ce nu-ți plăcea, te dezamăgea și ce criticai. Și uite-așa îți dai seama că iarba nu e mai verde în altă parte.

Ți-ai găsit un loc de muncă în Noua Zeelandă? A fost greu?

A fost foarte greu. Am lucrat ca ajutor de profesoară chiar în școala în care învață copilul nostru, mie fiindu-mi aprobate și recunoscute diplomele destul de greu. Acum însă sunt în punctul în care dezvolt un proiect pentru copii, un program de cunoaștere și de echilibru și emotional și mental, încercând ca prin jocuri de rol, exercitii de grup, pictură, artă, povestire, să echipez copilul de o anumită vârstă (7-10 ani) cu încredere în sine, cu “sănătate emoțională” și cu multe “unelte psihologice” care îi vor folosi pe tot parcursul vieții. Vreau să aduc acest program și în România, cel mai probabil anul viitor.

Care sunt diferențele culturale dintre România și Noua Zeelandă?

Din experiența mea de viață, sunt peste tot prețuri de plătit. Oamenii din orice parte vin, au cutume. Poate că nu le au pe ale noastre, dar le au pe ale lor. Nicidecum nu sunt problemele mai mici în altă țară. Îmi spunea cineva că poate într-o țară civilizată sfaturile mele ar fi bune, dar aici, în România, nu. Erau sfaturi legate de ego, jocuri de dominare și luptele de putere în cupluri sau relații. Din punctul meu de vedere nu există nicio diferență. Ego-ul este și aici, și în Noua Zeelandă și în tot restul lumii, la fel. Altfel, viața culturală în România este mult mai intensă, mult mai manifestă. Dincolo, oamenii sunt foarte dornici de artă, dar nu au foarte multă educație în școală în acest sens. Sunt curioși, au un bun simț extraordinar și respectă munca celuilat. Altă diferență este în felul în care gândesc și sunt educați să gândească, de a accepta diversitatea și de a nu-i judeca pe ceilalți. Noi, românii, imediat judecăm.

Continui să păstrezi legătura cu țara?

Da, pentru că cel mai mult îmi place să mă adresez românilor mei, fie prin lucrările mele de artă, fie prin ajutorul meu psihologic, prin emisiunile la care sunt invitată. De aceea m-am și încăpățânat să am această expoziție atat de personală și sinceră aici, fiindu-mi foarte greu să o aduc, în special în contexul războiului din Ucraina.

Acum, Noua Zeelandă e acasă?

Trăiesc încă în două lumi, dar foarte important pentru mine a fost să nu trăiesc între cele două lumi. Acasă pentru mine este și în București, și în Noua Zeelandă. Am avut grijă să nu cumva să levitez între cele două locuri. Un altfel de acasă este aici, altfel de acasă în Noua Zeelandă.

Acasă dincolo, vorbiți în limba română? Despre România?

Categoric, băiatul nostru este bilingv. Vorbește cursiv în limba română, mi-a dorit să am discuții profunde, despre viață, despre valori, despre adolescență, în limba română. Și așa se întâmplă. În plus, deși am plecat din țară când avea doar un an, e impresionant atașamentul lui față de România. Iubește vacanțele în România, să petreaca timp cu prietenul lui, să se plimbe prin București, cum arată orașul, să se plimbe cu metroul, faptul că sunt grupuri mari de copii în parc cu care poate să interacționeze.

Pe de altă parte, în Noua Zeelandă am făcut prezentări culturale despre România încă de la creșă, am povestit și sărbătorit la școală ziua României cu plăcintă cu mere, sarmale, chiftele și mici făcuți de noi.

În dorul de casă câte dureri se regăsesc?

Cred că toate, durerea atasament, durerea pierdere, durerea vină, durerea vulnerabilitate, durerea iubire de sine, durerea acceptare, durerea neputință…

Pentru cei care pleacă din țară și nu-și găsesc locul, ce le-ai recomanda?

Să-și asculte inima! Și mă refer la acel nucleu profund, cu care învățăm să ne conectăm abia după ce trecem prin mai multe experiențe de viață. Și care reprezintă coerența dintre minte și inimă. Când ajungem la iubire de sine și la o minte bucuroasă care acceptă fiecare experiență fără de judecată, când înțelegem că a te bucura de fiecare clipă a vieții înseamnă să știi să extragi tot ce este frumos și iubire din fiecare clipă a vieții care trece, cred că îți poți găsi locul oriunde pe lumea asta. Prin urmare, dacă vrei acasă, în țara ta, du-te în țara ta, cu acceptarea senină și asumarea responsabilităților ce derivă din această decizie.

Îți dorești să te întorci în România?

Mi-am dorit foarte mult să mă întorc, iar acum aș putea spune că mă întorc prin tot ceea ce fac și îmi doresc să ajut în România. Dar acesta a fost un răspuns al multor întrebări din mine și acceptarea multor dureri din mine. Ani de zile, mi-a lipsit Carmen a mea de aici, din România. Acum este o Carmen de acolo și o Carmen de aici care sunt foarte bine conectate. În România mă exprim emoțional mai mult verbal, având în vedere că limbajul interior este în limba română. În Noua Zeelandă mă exprim emoțional mai mult prin artă.

Când te gândești la România ce cuvânt/expresie/imagine îți vine în minte?

Emoție. Pentru mine, România înseamnă emoție din momentul în care aterizez. Asta nu înseamnă că sunt mai puțin lipsită de emoție dincolo. Dar emoția asta are mare legătură și cu faptul că familia mea este aici, că prietenii mei de suflet sunt aici, iar pentru mine cel mai mult contează emoția de tip conectare. Conectarea cu pământul meu, cu orașul meu viu, cu străzile și locurile dragi, cu mirosurile, culorile și cu inima caldă a românilor.