Nicuța Enache este un antreprenor român, care și-a dezvoltat afacerea în domeniul HoReCa după o experiență de 12 ani în Italia. Pe lângă cele două restaurante Osteria Ciao Niki și Ciao Niki din București, este implicată într-o serie de programe de susținere a tinerilor antreprenori.

Interviu Nicuța Enache

Când a început povestea Ciao Niki în România?

În 2014, după 12 ani de muncă în Italia, când m-am întors în țară, în Bucureștiul ăsta mare, și am căutat un loc în care să deschid un restaurant.

Întoarcerea a fost ca atunci când m-am dus din Italia. În afara faptului că știam unde este aeroportul, nu cunoșteam pe nimeni în București, nu știam de proiecte sau programe prin care Guvernul încurajează un business sau pe oamenii care se întorc, pe străinii care vin în România și vor să facă ceva. De aceea acum sunt implicată în foarte multe proiecte pentru a sprijini alți tineri care vor să aibă propria afacere sau să se întoarcă în țară și nu știu de unde să înceapă. Toată lumea mă întreabă cum am reușit. Lucrurile nu se fac peste noapte, nu a venit cineva și mi-a pus covorul roșu.

Cine te-a ajutat?

Dumnezeu, l-am avut mereu cu mine pe Dumnezeu. Și experiența din diaspora. Dacă nu plecam, nu aș fi reușit să fac ceea ce am visat.

Am amenajat singură Osteria Ciao Niki și tot singură m-am dus la Registrul Comerțului, m-am oprit la primul ghișeu și i-am zis doamnei: „Vreau să-mi deschid primul restaurant și nu știu de unde să încep.” Și m-a ajutat. E foarte greu să nu știi ce pași trebuie urmați când dorești să îți deschizi o afacere. Cum și unde să aplici să iei bani pentru un start-up? De aceea, m-am alăturat proiectului Repatriot și altor proiecte care vin în ajutorul antreprenorilor și celor care doresc să se întoarcă în țară.

În București am sunat și o doamnă cu care m-am împrietenit la unul dintre restaurantele în care am lucrat în Italia. Ea m-a trimis la Camera de Comerț Italiană din România. Oamenii de aici m-au ascultat și mi-au dat o listă de furnizori cu care să lucrez. Așa că, în timp ce făceam renovările în osterie, sunam funizori, mergeam pe la evenimente. Și așa am ajuns să-mi aduc produsele, pentru că e foarte dificil să ai niște produse de calitate.

Cum ai ajuns în Italia, de ce ai decis să pleci din țară?

Familia mea era acolo. Începusem facultatea de Management Turistic și Comercial, dar nu eram convinsă că o să am de lucru după ce termin facultatea. Foarte mulți plecau să muncească în străinătate, oportunitățile acolo se vedeau. Am terminat facultatea însă după ce m-am întors din Italia.

Așa că am ajuns la Roma. Am stat 12 ani, am muncit în domeniul restaurantelor și cred că e foarte important să îți faci un business din ce știi să faci. Dacă intram în afaceri de construcții sau îmi deschideam un coafor, un lucru pe care nu l-am făcut niciodată, nu cred că reușeam.

Cum te-ai decis să te întoci în țară? Ce a zis familia ta când ai anunțat că vrei să-ți deschizi o osterie?

Oricât de bogat ar fi cineva din străinătate, oricât de bine i-ar fi, rămâne nestins dorul de acasă. Dorul acesta era lucrul care mă macina cel mai tare. Voiam să ajung acasă, să deschid poarta și să știu că mă așteaptă mama și tata. Așa că m-am întors în România fără să-mi fac vreun plan.

Mama și tata nici nu îndrăzneau să mă întrebe ce fac pentru că eu nu aveam un răspuns pentru nimeni. Știam doar că o sa-mi deschid un restaurant. Și ei nu puteau să mă ajute cu nimic.

De ce ți-era dor cel mai mult?

De tot, mi-era dor de a trăi în România. De la 20 la 30 ani doar am muncit, atât. Nu-mi aduc aminte să mă fi bucurat de tinerețea mea, de lucrurile frumoase pe lângă care trecem în fiecare zi. Nu am avut timp să merg niciodată într-o vacanță. Eram doar un robot care munceam și atât. Ascultam colinde și plângeam, mi-era dor să mănânc un cozonac acasă.

Te-ai conectat cu comunitatea de români din zona în care lucrai?

Eram prietenă cu foarte mulți români, dar nu aveam timp să intru în contact cu asociații sau organizații de români. Munceam foarte mult în ultima perioadă la trei restaurante, în fiecare zi schimbam trei rânduri de uniforme, trebuia să fiu tot timpul pusă la punct, să par odihnită și gata de muncă.

Cum ți-ai adaptat business-ul în pandemie?

Odată cu pandemia, a venit coșmarul vieții mele, încă o luptă! Dumnezeu m-a pus mereu la încercare. În martie 2020 am închis și Osteria și restaurantul Ciao Niki. Ne-am strâns la restaurant și toată echipa mea de 30 de oameni mă întreba ce facem. Nu știam ce să le spun. Prima decizie a fost ca toată aprovizionarea să o împărțim la toți, să nu murim de foame, pentru că nu știam ce se va întâmpla.

Am trimis toată familia la țară și le-am zis că avem pământuri, să le muncim și să creștem animale, să putem supraviețui.

Pandemia m-a prins cu șapte credite și am încercat să fac amânare la plată pentru toate.Trăiam într-un haos. Ai mei au plecat la țară și la țară au rămas. Mama e acolo, crește animale, o am pe mama acasă.

Restaurantul a început acum să meargă, mulți dintre cei care vin mă știu de la Osterie. Pentru mine e mare lucru ca în Bucureștiul ăsta mare, în care nu cunoșteam pe nimeni, oamenii să vorbească despre mine, de munca mea, de seriozitatea mea.

Cum e România?

Până să deschid restaurantul cel mare, Ciao Niki, italienii mă întrebau cum este țara mea și eu nu știam ce să le răspund pentru că nu o văzusem. Așa că după deschidere, am colindat cu prietenii peste tot, ca să am ce să povestesc. Acum pot să spun că România este țara tuturor posibilităților! Înainte credeam că SUA e țara tuturor posibilităților, acum cred că aici e.

Dacă ar fi să dai un sfat cuiva? Unde să-și deschidă un business? Ce pași ar trebui să facă?

Din punctul meu de vedere, nu e nimic rău ca oamenii să plece din țară. E important însă să se întoarcă. Un om care pleacă din țară se întoarce cu un bagaj care ne este foarte folositor ca țară. Oamenii trăiesc într-o altă lume, altă cultură. Mi-aș dori ca oamenii care se întorc să aibă curaj și dorința de a pune în practică ce au învățat. Știu că o parte dintre cei care se întorc reiau obiceiurile pe care le-au lăsat, dar sunt și foarte mulți care se întorc și arată țării că se poate trăi altfel și acasă la noi. Avem multe lucruri care nu sunt perfecte, pe multe le vedem însă și în afara țării, dar nu sunt niște piedici de netrecut.